Adrian Paunescu isi piaptana calendarul cu inca un an….

DRAGOS ROBATZCHI/Jurnalul Naţional

2007 07 20| de Ramona Vintila,Jurnalul National 

Adrian Păunescu sărbătoreşte astăzi 64 de ani. Iată o confesiune de suflet: “O strofă potrivită pentru această zi?

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

Că nu e totul bine-n ţara mea.

Am şi început poezia nouă: Aici şi tragedia s-a travestit în farsă, /Miroase-a paparudă şi a mirişte arsă.

Celor ce mă iubesc le transmit astăzi iubirea şi recunoştinţa mea. Celor ce nu mă iubesc – iubirea, înţelegerea şi răbdarea mea.

Firea mea s-a schimbat, o dată cu trecerea anilor. Sunt mai milos, mai tolerant, mai puţin congestionat faţă de adversari. Singura mea teamă e să nu afle micul tonomat cu guşă că împlinesc 64 de ani şi să mă dea afară din Senat, din viaţă şi din eternitate. Vreţi să ştiţi dacă sunt la fel de vijelios? Am fost un cobai, mai cândva, al meteorologiei româneşti de astăzi. Nu, nu sunt la fel de sprinten cum eram când mă temeam că n-o s-apuc să ajung alergător de cursă lungă. Ascund relaţii ilegale cu Continentul American şi cred că o să mă sancţioneze ficţionistul European Marty.

Mi-e tot mai dor să stau de vorbă cu părinţii mei, cărora le-am şi dedicat acest poem de disperare:

Telefon peste moarte

În lumea numelor străine,

Mă simt, şi eu, un străinez,

Iau telefonul lângă mine

şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama

Că neamul meu, acum, e frânt,

Mi-e dor de tata şi de mama,

Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata

şi în necunoscut mă zbat,

îi sun pe mama şi pe tata,

Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă

şi aparatul n-are ton,

Deodată aflu şi tresar că

Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,

Cu lacrimi bine vă cuvânt,

Şi uit că aţi plecat departe

Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,

Întreb precipitat de voi,

Dar ştiu că mort e cel ce moare

şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,

Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace,

Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,

Probabil, când o fi să mor,

Am să vă caut în morminte,

Pe-un număr de interior.

9-10 iunie 2007A.P.

Mă bucur că mi-am trăit viaţa cu dăruire şi urgenţă şi sunt trist că mi-am trăit viaţa cu dăruire şi urgenţă. În bucurie stă şi tristeţe. De mustrat, mă mustru pentru vremea pe care am pierdut-o, ca să-i conving pe pigmei că putem fi egali, dar şi ca să fie, şi ei, mai înţelegători cu mine, subglezinierii de ei. Dar mă opresc aici, să nu-mi crească guşa. E destul că am burtă.

Talentul ar avea nu o culoare, ci toate culorile, adică R.O.G.V.A.I.V.: Roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet.

Iubirea pentru bunica mea avea culoarea pământului în care s-a dus, iubirea pentru fetiţa mea, Ana Maria, are culoarea ochilor ei aparţinători de cer, iubirea pentru femeie – un fel de semafor multiplicat pentru fiecare dragoste pe care am trăit-o. Propriu-zis, nu ştiu ce culoare are iubirea pentru femeie. Că noaptea nu se văd culorile. Ce culoare are norocul? E tulbure. Loialitatea este roş-galben-albastră.

Ce cadou mi-aş dori? Să spun sincer? Un căţel Schnautzer-Uriaş, un telefon mobil LG sau Motorola sau Samsung sau Nokia (de ultimă serie) şi fruntea lui Guşă pe moneda (încă neinventată) de 0, 00000000000 1 PIN.

Am trăit toate schimbările necesare unui om matur pentru a supravieţui şi, în plus, sentimentul dureros că, aşa cum spunea, memorabil, poetul Mihalaş «Viaţa este opera noastră inevitabilă».

De visat nu mai visez doar o lume a competiţiei, cum visam în socialism, când competiţia lipsea dureros, ci şi o lume a dreptăţii şi a siguranţei zilei de mâine, la care mă obligă prăpădul pe care-l trăim. Dacă aş porni-o din nou prin ţară cu Cenaclul? Numai să mai găsesc ţara acasă şi să nu mă prindă

cu vârsta mea ilicită vameşii vârstelor, guşandrii de serviciu, că parcă văd că nu scap viu de aceşti corifei embrionari. Cenaclul nu a murit. Oricum, seria de CD-uri lansată la inspiraţia “Jurnalului Naţional” va rectitori Cenaclul Flacăra pe ruinele noastre. Într-o formă sau alta îl voi relansa. La 20 de ani iubeam gloria, la 40 iubeam iubirea, la 64 iubesc totul (în cei 64 renasc şi cei 40 când iubeam iubirea).

La tot ceea ce v-am mărturisit, adaug gândurile mele bune, pentru toţi cei care au memorie, criterii şi bun-simţ. Doamne, ocroteşte-i pe români!”

Culoarea iubirii…

“…Iubirea pentru femeie – un fel de semafor multiplicat pentru fiecare dragoste pe care am trăit-o. Propriu-zis, nu ştiu ce culoare are iubirea pentru femeie. Că noaptea nu se văd culorile”

Adrian Păunescu

Explore posts in the same categories: politics