Mai erau doar 7 minute. Pe prispa noului an se aprinseseră stelele şi prin lumina lor de diamante înjughiate cu un pumnal de aur, o lume întreagă se muta, cu privirea amînată în bucurii, în hotarele unui an cu coroană de dor. Erau ultimele 7 minute care l’ar fi despărţit pe Traian Băsescu de închiderea unui an fericit. Dar preşedintele a ales să fie El, acelaşi, în faţa unei Pieţe care nu mai era aceiaşi. L’am văzut ţinînd speechul de 7 minute din Piaţa Universităţii, într’o altă filmare decît cea dăruită de oligarhii vremii.Şi am avut un şoc. Trecuseră doar 2 minute de cînd verbele lui Traian Băsescu, politicianul anului, spaima sondajelor, coşmarul adversarilor şi al jurnalistelor cu mobile, se lăfăiau prin aer. O frază a curentat auditoriul ” …să trăim în ambianţă” şi replica Pieţii a venit abrupt:” Cu Elena!” Am încărcat această voce răsleaţă cu o bănuială şi am continuat să’l ascult. Preşedintele asediase microfonul şi s’a lansat în vise cu fluturi albi călărind visele neuitate cînd a început să vorbească despre nevoia de solidaritate, ca o condiţie a reuşitei în 2008. Şi Piaţa s’a umplut de rîsete. Aceiaşi Piaţă care în urmă cu cîteva luni îl respingea pe Cozmin Guşă pentru crima de lesmajestate. Aceiaşi Piaţă la care Traian Băsescu făcea apel, exact ca Hitler la Circul Krone, o dată la trei luni. Să fim solidari, deci! Să ne îmbrăţişăm sincer, fără nici un obiect ascuţit în mînă. Hai să ne împăcăm! Măcar o seară să stăm împăcaţi, o seară nu e un an şi împăcarea nu e iertare.
Sub coaja acestor vorbe despre solidaritate, a crescut furia mulţimii şi frecvenţa huiduielilor. Şi mi’am amintit că Maestrul Cristoiu îmi spunea că pe Băsescu îl paşte sindromul starletelor. ” Mai devreme sau mai tîrziu, machiajul se duce”.
Speechul eşuat al lui Traian Băsescu arată că preşedintele nu mai simte pulsul mulţimii. Dar asta nu e clişeu nou, e doar un fragment de istorie recentă. Cînd ajung în funcţii ridicate pe aplauze, liderii se cred infailibili. Aşa au păţit şi Antonescu şi Cuza şi Ceauşescu.
În ultima noapte a anului, stelele au alt ritual, dansează împletit şi lucesc ameninţător şi am văzut unele care loveau cu potcoavele, în scutul de cristal al lunii. În casele românilor, focul care înălţa bujori pe butucii de lemn din inima sobei, spunea poveşti asfinţite, în aşteptarea Sfântului Vasile. Noaptea era răsturnată în pahare cu vin, altare ale bucuriei şi ale speranţei. În Piaţa Universităţii, cu Traian Băsescu , „timpul nu mai avea răbdare”.
