Ziua în care am renunţat

Nu mă mai întorc niciodată în presă. Am renunţat la amăgiri, apusul este un proces iretuşabil. A fost meseria mea, drogul meu de zi cu zi. Mă hrăneam cu clipa de recunoştinţă pe care ţi’o dă publicarea numelui tău într’un ziar, cu emoţia prin care treci când deschizi o gazetă şi îţi găseşti semnătura în pagină. Asta era demult, în vremurile poetice ale gazetăriei, pe la mijlocul anilor ‘90 cînd reporterii umblau pe jos, abia dacă aveau reportofoane, iar telefoanele mobile erau un lux inimaginabil. Dar era foarte frumos…Nu regret nimic din toată munca mea, nu mi’e ruşine de nici un rând pe care l’am scris şi nu mă feresc să spun că am făcut şi greşeli. Dar a fost frumos…. Le datorez foarte mult Maestrului Ion Cristoiu, în echipa căruia am trăit cîteva experienţe jurnalistice de’a dreptul irepetabile, lui Şerban Cionoff care, prin 1996 când mă trăgea la un şpriţ, iar eu îl refuzam şcolăreşte pentru că nu beam, îmi spunea “Hai măi băiatule, că peste 20 de ani o să te lauzi că ai împărţit un pahar cu mine” şi lui Ion Pavelescu, (un fel de Octavian Paler cu diferenţa că şi’l asumase pe Ion Iliescu) un mare gazetar, marginalizat pe nedrept de transformările sălbatice ale unei prese atent violate. Dar cea mai mare reverenţă o fac în faţa lui Sorin Stanciu, fără de care nu aş fi ajuns în presă, omul care a avut curajul să mă cheme la Bucureşti, la o vîrstă la care nu înţelegeam distanţa dintre probabil şi posibil. Mai târziu, în octombrie 2000, avea să plătească cu postul de director, temerarul gest de a’mi publica un material în care scriam că Năstase, care se pregătea să încălece România, trebuia să se despartă de serviciile securiştilor Ristea Priboi şi C.Silinescu, cei care riscă să’i submineze toată cariera. Din păcate, am avut dreptate şi folosesc acest prilej ca să’l salut pe ambasadorul itinerant al Fundaţiei Titulescu, aflat în ultimele 9 luni de carieră politică.

Am renunţaţ pentru că presa nu mai este casa în care trăieşte jurnalismul. Jurnalistica de astăzi este o sumă de elodii şi de chitanţe, la adăpostul unor imperative plecate din frigul arhivelor CNSAS. Vedetele zilei sunt fetele de la pagina 5 şi părinţii lor sprituali. Manelizarea presei este un proces ireversibil ale cărui efecte le vom citi în gesturile copiilor noştri, învăţaţi pînă la sufocare că focul în care s’au prăpădit două saltele şi o sacoşă de morcovi, ultimele cuceriri ale ”celebrului” Poponeţ şi opiniile docte ale unor particulari despre chiloţii nespălaţi ai vreunei starlete, astea sunt tot ceea ce contează. Dincolo nu mai e nimic. Urmează incendiul condeielor şi instaurarea anarhiei finale. 

Jurnalismul de credinţă a murit. Presa de autor gîfîie greu, după ieşirea din gezetărie a încă unui stilou bun-CTP. Clasa care ar trebui să producă liderii de opinie ai naţiunii a rămas în trei piloni: Ion Cristoiu, Mihai Tatulici şi Marius Tucă. Nimeni nu doreşte să discute despre viitor, dar o lume întreagă se mută, cu privirea amînată în bucurii, în hotarele paginii 5. Fără drept de apel, fără recurs şi fără orizont. Noapte bună! 

Pe aceiaşi temă au mai scris Marius Tucă şi Vlad Petreanu.

Explore posts in the same categories: MESERIAŞI, Paler, cionoff, cristoiu, cultura, democratie, media private, pavelescu, personal, presa, sorin stanciu, tatulici, tuca