Pe osia de aur a carului lumii
Vă povesteam acum câteva zile de vizita pe care am făcut’o în nordul istoric al Italiei. După Bra şi Torino, am încărcat caii putere şi prin galop de stropi am ajuns pe câmpiile unde, bustării de vin sfinţit de gustul veşniciei, te fac să te miri de atâta fericire. Timp afumat, se spovedea cerul în ape. O ceaţă încăpăţînată ne’a ţinut companie tot drumul şi ne’a făcut să visăm mistere. Şi nicăieri nu visezi mai mult decât pe dealurile de la Barolo şi vezi cum, din reveneala pământului se ridică pe coloana invizibilă a infinitului, aburii pământului. Pe aceste dealuri, fiinţa lumii miroase a Nebbiolo, un soi de struguri răspândit de o mână zgărcită în numai câteva locuri bine alese. Aici eram noi. Maluri cu plopi, cu frunzuliţele peltice, se repetau rar peste coline. Jur împrejur, vinul bun spărgea clipa nefericită şi îţi venea să’l rupi cu mâinile, să’l bei cu ochii de cum îl vedeai, orice numai să’l simţi mai repede. În cer, norii ronţăiau un timp corect irosit. Ianurie…Sfârşit de zi la început de lume…O sticlă de vin sângeriu ţine în ea penumbra desprinsă de păsări din boarea unui descântec…Frumos şi mult….Pământuri de lumină peste o lume întunecată. Cred ca Dumnezeu se spală pe faţă la Barolo.
….cu viile sale roditoare de bucurii….
răscoapte în buricul de sânge al vinului lumii…
… aici e primăria. 
La ei nu se pun borduri!
Aici este muzeul tirbuşonului (vedere din spate). Normal, în alt castel….
şi din faţă 
.
Mâine voi umple blogul cu gust de D’Alba, altă mare cetate a vinului supranatural. Până mîine, să trăiţi bine! Bună dimineaţa!
