La moartea unui condei
Sirena salvării răsună în acorduri de fata morgană. La portiera unui taxi, sufletul unui om caută mâna destinului, într’o încercare de a rămîne vecin cu lumina soarelui.Cu disperarea ultimei zvâcniri, încearcă să o apuce şi speră la un semn divin. Dar pe el nu mai vroia să’l caute nici un happy’end. Erau ultimele clipe în care viaţa’i mai rămânea în preajmă. Omul îşi ordonă picioarelor un marş, dar energia sa plecase spre veşnicele plaiuri ale infinitului….
Max Bănuş a murit şi galopul nebun al vieţii a înghesuit ştirea asta în coloanele sufocate de actualităţi din vreo două ziare, deşi, pentru dreptul la “NU!” exersat contra-cost de conştiinţele jurnalistice de azi, suferinţa lui Max Bănuş s’a ghemuit 4 ani în temniţele securiste ale comunismului. La moartea unui alt menestrel al verbului, George Ţărnea, poetul George Stanca a ridicat un reproş spre ginta leneşă a ziariştilor: „A murit un poet şi ştirea asta nu a făcut prima pagină în nici un ziar…Nu moare în fiecare zi un poet”
Încă o dată viaţa ne’a arătat că suntem fire de praf în bătaia vântului. Pe Max Bănuş nu l’au îngenunchiat comuniştii, a construit semne de întrebare pentru Ceauşescu în vremuri în care şoapta era un mod de viaţă şi cu toată teroarea unui sistem generator de drame, s’a încăpăţînat să rămână în picioare. L’au înfrânt aglomeraţia unui oraş scăpat de sub control de primarul care nu este decât la Dubai şi la licitaţii şi incopetenţa unor operatoare de la salvare care cer de la Dumnezeu progamarea infarcturilor pe cartiere .” Astăzi se tratează locuitorii din Drumul Taberei. Mîine e liber la atacuri cerebrale în Militari. Sunt rugaţi să se pregătească locuitorii din Pantelimon” spune vocea blondă care descrie demarcaţia vieţii de moarte. Max Bănuş a trăit 27 de minute pe această linie. Fără să primească nici un ajutor. 13 kilometri l’au despărţit de prima salvare. Stiu că nemurirea este doar un vis, dar câteodată lichelele cu prea mulţi bani ajung să’şi permită măcar împlinirea unuia pe geografia destinului, în timp ce geniile stau retrase în carapacea nemuririi lor.
Pe Max Bănuş l’am cunoscut în perioada romantică a jurnalisticii mele, când credeam că bunăvoinţa era suficientă pentru a reuşi, în timp ce SOV ştia că 5000 E sunt bani mulţi pentru un patron deja milionar dar prea chitros ca să’şi cheltuie averea strânsă deontologic, în conturi sau să schimbe mocheta arsă de ţigări şi împuţită de elodiile vremii. De la prima întâlnire, am simţit în el spiritul unui jurnalist cu alonjă, preocupat de starea publicisticii româneşti-”presa de azi miroase a fum”-şi de calitatea actului jurnalistic. Nu am avut prea multe contacte, dar m’a impresionat voinţa lui de a străbate oraşul ca să pregătească o emisiune, cînd se încăpăţîna să vină să vizioneze fiecare material pe care urma să’l difuzeze, semn că profesionalismul nu lasă loc oboselii şi nici vârstei. În cîte o sîmbătă după amiază îl găseam în cabina de montaj, mîngîind butoanele pentru cele mai bune cadre. Uneori, la pregătiri îl însoţea şi fostul premier Petre Roman, colegul său de emisie. Astăzi, Max Bănuş nu mai e. Ne’a lăsat mai săraci cu un profesionist şi mai goi cu un suflet. Dumnezeu să’l ierte!
Vocea Europei Libere s-a stins din viaţă
Max Bănuş, unul dintre cei mai importanţi oameni de presă români, a lucrat peste 20 de ani la Europa Liberă, devenind unul dintre cei mai vehemenţi opozanţi ai regimului comunist. A fondat săptămânalul „Tinerama” şi a scris mai multe cărţi. S-a născut pe 29 martie 1926, în Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de jurnalistică şi artă fotografică de la Praga. De tânăr a optat pentru gazetăria sportivă, activând ca secretar general de redacţie la cotidianul „Sportul popular” şi la revista săptămânală „Stadion”.
Prima dată, în 1954, a fost arestat pentru o anchetă privind fotbalul internaţional. El însuşi a povestit, pentru „Gazeta sporturilor”: „Am sunat, fără să ştie nimeni, 40 de antrenori din Occident, pentru un clasament în urma Campionatului Mondial din ‘54. M-au ameninţat că mă omoară cu bătaia dacă nu-mi cer scuze. Am acceptat, ce era să fac?!”. În 1958 a fost arestat din nou pentru discursuri împotriva regimului comunist, a primit condamnare la opt ani şi a fost trimis în odiosul lagăr de la Stoeneşti. După cinci ani a fost eliberat la presiunile Occidentului şi a fugit în Israel. A trăit o perioadă în SUA, după care s-a stabilit cu familia în Germania. La München a lucrat la Europa Liberă între 1966 şi 1990 şi a prezentat emisiunile „Tinerama” şi „Cvartet duminical”. Şi-a luat doctoratul în management în radio şi televiziune la Los Angeles şi a revenit în ţară în 1990. Bănuş a înfiinţat în aprilie 1990 „Tinerama”, care a devenit unul dintre ziarele de impact ale vremii, alături de „Expres”, „Expres Magazin” şi „Baricada”. Bănuş a primit 21 de brevete de inovaţii în comunicaţie, a inventat video-memoir-ul (un fel de amintiri filmate la cererea clienţilor) şi a pus bazele unui sistem inovator de documentare. Jurnalistul vorbea şase limbi străine, inclusiv ebraica. A fost căsătorit cu o profesoară de limbi străine şi are un băiat, care acum lucrează în audiovizualul german.
