O ipoteză: „Occidentul ar fi deranjat de mai mult «adevăr» din dosare“

“Cotidianul” publică azi un interviu incendiar cu Denis Deletant, un jurnalist cu valenţe istorice, un cunoscător al ultimilor 50 de ani de istorie a României. Deletant vorbeşte despre triada comunism-lustraţie-Securitate dar şi despre ipocrizia Occidentului. Titlul este pentru cunoscătorii momentului aprilie 2002.

V-aţi ocupat foarte mult de problema comunismului românesc. Pentru dumneavoastră a fost o plăcere?
N-aş spune că a fost o plăcere; a fost o veche dorinţă a mea de a scrie despre o perioadă pe care am trăit-o şi eu. N-am fost doar observator al comunismului românesc; într-un fel, am fost şi implicat. Am fost martorul suferinţelor mai multor români în perioada comunistă şi nu mi-am închipuit niciodată că o să vină un timp cînd o să am prilejul să parcurg documente oficiale privind epoca respectivă. Ceea ce vreau să fac este să rescriu într-un fel cele două cărţi pe care le-am scris despre comunismul românesc, dar vreau să dau acestor texte şi o notă mai personală…

Cîndva aţi fost persona non grata în România, la ordinul lui Ceauşescu…
Da, dar asta a fost numai la sfîrşit. Aş vrea să pun însă pe hîrtie şi experienţele mele directe legate de mîncarea raţionalizată, despre restricţionarea circulaţiei, despre „trenul foamei“…

Dumneavoastră aţi scăpat de comunismul românesc?
N-am scăpat, aş spune. În sensul că mai am încă anumite reflexe care se trag din epoca respectivă. De pildă, cînd stau de vorbă cu prietenii mei într-un restaurant, obişnuiesc să mă uit peste umăr. Cînd veneam în România eram filat şi am rămas cu acel reflex. În plus, mai am prieteni care continuă să vorbească oarecum „camuflat“ şi „cifrat“ cînd se întîlnesc cu mine.

Dar România a scăpat de comunism?
A scăpat de comunism, în general, dar nu a scăpat întru totul de comunişti. Mai sînt în frunte oameni cu anumite reflexe comuniste, cu o anumită nostalgie pentru comunism care se vede şi în practica lor. Va mai dura ceva timp pînă cînd, pe cale naturală, vor dispărea şi aceşti oameni.

Faptul că nu am scăpat de comunişti e o veste bună sau o veste rea pentru români?
E o veste rea, fără discuţie. Asemenea oameni nu acceptă divergenţa opiniilor, vor să imprime o anumită conduită inclusiv în zona politicului. Ca să fiu mai clar - nu mă refer la doctrina comunistă, mă refer la un mod de a vedea şi de a face lucrurile. La o manieră autoritaristă.

Spuneaţi că, într-o anumită măsură, România a scăpat de comunism. A dat peste o democraţie foarte vie şi foarte „colorată“, uneori „originală“. Era o finalitate inevitabilă sau democraţia pe care am trăit-o în aceşti ani e un „accident“? Se putea mai bine?
Cred că trebuie să vedem evoluţia României într-un context mai larg. Comunismul, de fapt, a deturnat, după părerea mea, România din drumul ei către integrarea într-o Europă mai largă. Intelectualitatea, elita, economia, societatea - toate au fost deturnate de la un mers firesc de către comunism.

În 1990, România s-a aflat în faţa unei dileme: cum să recupereze aceşti 50 de ani pierduţi din punct de vedere economic şi din punct de vedere cultural - deşi nu vreau să fiu prea tranşant, pentru că aici, în cultură, au fost şi aspecte decente. Era, pe de altă parte, firesc ca România să tragă spre Occident, cum a tras din 1850 încoace.

Pentru mine, plecarea lui Ceauşescu din fruntea României a însemnat sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pînă atunci, România a tras consecinţele trocului de la Yalta.

Lustraţia e un vis romantic sau încă se mai poate pune în practică în România?
Nu e prea tîrziu. Şi încă aveţi nevoie de aşa ceva, după părerea mea. Lustraţia poate oferi o anumită însănătoşire a vieţii publice pentru că, fără o transparenţă sporită în privinţa trecutului, publicul nu are cum să evalueze în cunoştinţă de cauză caracterul celor care vor să ocupe funcţii publice. Fără adevărul despre trecutul recent, electoratul român nu creşte; e ca şi cum ar continua să rămînă „copil“.

V-aţi citit dosarul pe numele dvs. de la CNSAS?
Da. E interesant. E o lectură care m-a intrigat. În primul rînd, mă ajută să reconstitui o anumită perioadă din viaţa mea. Eu am ţinut o agendă destul de sumară cînd veneam în România, aşa că, într-un fel, securiştii mi-au scris jurnalul. Am fost şi impresionat: nu mă aşteptam să fiu un „obiectiv“ aşa de filat şi aşa de important.

Sigur că ştiam să sînt filat, dar detalii care apar acolo m-au surprins. În anii ’70 aveam trei echipe de filaj pe urmele mele, care lucrau în schimburi. Şi unde mergeam eu? Sigur, mergeam să îmi văd unii prieteni, dar nu complotam împotriva regimului…

Aţi avut surprize în dosar - să vedeţi, de pildă, apropiaţi care v-au turnat?
Aici trebuie să fac o cerere specială ca să fie deconspiraţi pentru că apar cu nume de cod.

Dar nu aţi intuit cine se ascunde în spatele acestor nume?
Nu i-am intuit… întru totul. Adică am anumite bănuieli, dar nu îmi place să merg numai pe bănuieli.

„Securitatea a învins!“ E adevărat sau fals? Mă refer la România, desigur…
Da. Însă am putea spune acelaşi lucru, într-o anumită măsură, şi despre Polonia, şi despre Bulgaria…

Dar într-o măsură poate mai mică decît în România?
N-aş spune asta. Dacă e să comparăm personalităţile din România care s-au afirmat în domeniul comerţului cu cele din Polonia, nu o să găsim mari diferenţe. Şi aici, şi în Polonia, aceşti oameni au avut acces la pîrghiile economice şi le-au folosit după 1989. Deşi mai trebuie adăugat aici că şi Occidentul a profitat de aceste legături.

Occidentul nu a venit ca să urle că trebuie făcută neapărat o lustraţie în acest sens. Occidentul nu a cerut expres introducerea unei transparenţe mai mari în domeniul afacerilor. Sînt la mijloc legături, relaţii care s-au stabilit din anii ’80 între serviciile de informaţii din Vest cu cele din Est care s-au păstrat pînă astăzi.

Occidentul, să înţeleg, ar avea mai mult de pierdut dacă ar ieşi mai multe la iveală?
Ar fi cu siguranţă incomod pentru Occident dacă ar ieşi la lumină mai mult „adevăr“ din dosare. Îmi aduc aminte că atunci cînd Elţîn a vrut să deschidă mai multe arhive ale KBG ca să dea în vileag legăturile pe care le aveau anumiţi politicieni din Vest cu KGB-ul, Occidentul a reacţionat foarte prompt în sensul unui refuz ferm.

În ce sens „Securitatea a învins“?
În sensul că aceşti oameni care au beneficiat de privilegii în timpul comunismului continuă să beneficieze de ele şi acum, bazîndu-se pe statutul special pe care îl aveau. Victoria lor e, în primul rînd, una economică.

Cum vă explicaţi faptul că adevărul care e în dosarele de la Securitate e livrat opiniei publice cu pipeta?
E vorba, părerea mea, de rezistenţa puternică a unor decidenţi ca aceste arhive să fie accesibile. E importantă în această luptă de uzură şi insistenţa unor cercetători. Situaţia, în ultimii trei-patru ani, s-a îmbunătăţit în mod simţitor.

Ca „avocat al diavolului“, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim că, în curînd, vom asista la o „revoluţie morală“, că se vor deschide toate dosarele şi că toate acele adevăruri teribile vor ieşi la iveală. La ce bun? Ce rost mai are?
Într-o democraţie autentică, un cetăţean are dreptul să aibă acces la date care ar putea afecta conduita unui candidat, conduita unui om ales sau cu posibilitatea de a fi ales. Cînd există forţe obscure care ghidează un politician sau altul, atunci „jocul“ e trucat, rezultatul lui e trunchiat şi însăşi democraţia e în mare primejdie.

E realistă o asemenea proiecţie, o asemenea evoluţie - revoluţie morală?
Putem spera pentru aşa ceva şi putem lupta pentru aşa ceva. Pe de altă parte, această transparenţă nu e garanţia supremă a însănătoşirii socio-politice a României. Continuă să fie însă o condiţie necesară. Multe depind de judecăţile cetăţenilor şi tocmai de aceea este foarte important ca un cetăţean să aibă posibilitatea să judece în cunoştinţă de cauză.

Ultima întrebare: de ce sînteţi masochist?
(rîde) Mi s-a spus că sînt masochist pentru că mă preocup de subiecte incomode ale istoriei contemporane a României de care se ocupă foarte puţini istorici din generaţia mea. Sînt foarte importante şi merită întreaga atenţie a cercetătorilor.

Deletant - cîndva persona non grata în România

Istoricul britanic, specialist în istoria contemporană a României, s-a născut în Norfolk (Anglia) în 1946 şi e profesor la School ol Slavonic and East European Studies, de la Universitatea din Londra. A venit pentru prima dată în România în 1965, unde, peste patru ani, a studiat ca urmare a unei burse. În 1988 a fost declarat persona non grata din cauza luărilor sale de poziţie critice la adresa regimului comunist românesc.

Explore posts in the same categories: basescu