De cîteva zile tot văd meciurile din Champions League şi alte scheme din UEFA. Aseară am ţinut cu Fiorentina lui Mutu, deşi brialintul nu s’a prea grăbit să facă fală renumelui său şi a a demonstrat unei lumi de ce joacă şi şansa o bună parte din calificare. La Chelsea-Liverpool, sufletul meu de latin şi’ar fi dorit ca echipa lui Rafa Benitez să rescrie pagina din Milan-Liverpool, finala de vis, poate cea mai frumoasă finală a fotbalului nou, cînd englezii, conduşi cu 3-0 în minutul 70, au egalat, au cîştigat la penaltyuri şi i’au învăţat pe hooligans, “Tatăl Nostru”.
Dar cea mai frumoasă seară s’a consumat marţi, cînd M. United şi Barca au desenat un fotbal spectacol şi, spre final, au rescris poezia firului de iarbă care se întâlneşte cu geniul firii. Am ţinut cu Barcelona, chiar dacă şutul lui Paul Scholes de la 23 metri a arătat mai mult a mătanie lansătă către Dumnezeu în apropierea Paştelui decât a fotbal. Da! Ţin cu Barcelona, chiar şi atunci cînd pierde pentru că admir explozia spectacolului, în dauna preciziei enervante. Ai dracu de nemţi! Şi ţin cu Barcelona după ce am fost pe Camp Nou şi am pipăit cu sufletul un meci al catalanilor. Citiţi textul de mai jos şi spuneţi’mi dacă nu căutaţi şi voi, tricouri cu Barca.
Liedul viselor şi al gândurilor cu miros de iasomie
Săptamâna trecuta m-am degajat de gesturile indecente ale unei lumi în declin şi am plecat spre Catalunia. Cand spui Barcelona, minţile multor români pleacă în galop spre visele tinereţilor fără nevoi, în timp ce altora, gîndul li se cunună cu extratereştrii care dansează pe Camp Nou, după un ritm pe care puţini îl inteleg dar care, mai mereu, ridică valuri de emoţie in platoul de clorofilă. În realitate, pentru catalani şi pentru o mare pătură a lumii care nu se revendică din hăhăitul prezidenţial românesc şi nici din umorul involuntar al unui personaj cu studiile la Pipera, Barcelona este spaţiul in care geniul unui singur om a ridicat din genunchi o întreagă regiune si a inventat o religie. Cand spui Gaudi, sufletele orgolioase ale barcelonezilor se desfac la primi doi nasturi si iti arată Casa Battillo şi Parcul Guell. Dupa ce le descoperi, incepi să inţelegi de ce spunea Petre Ţutea că “inspiratia este favoarea pe care Dumnezeu o face numai oamenilor inteligenti”. Si daca continui sa te predai unui fior naţionalist deşănţat şi iti permiţi să crezi, cumva, că ceea ce deja ai văzut, tot nu e mult, catalanul inteligent te invită să iţi arunci ochii pe coltul celalalt al strazii unde descoperi o constructie ridicata cu nasul in nori: Casa Mila. Clădirea ţine pe piept toată splendoarea corabierilor risipitori de frumuseti şi, seara, din portul protejat de statuia lui Columb, vezi cum îi arde, în albastrul ochilor, o stea de mare. Barcelona este locul in care frumosul este reprezentat de cotidian, de mersul pe bicicleta al oamenilor care pleacă sau vin de la serviciu, de generozitatea autoritatilor care au lăsat destule gradini pentru ochiul flămând al vizitatorului si de liniştea furtunii care începe şi se termină în inima ovalurilor de beton înviate de 22 de fotbalişti.
Pentru a ucide bănuiala contemporanilor săi cărora greu le va veni să-şi creadă ochilor ceea ce tocmai au pipăit dar si pentru restul lumii iubitoare de grandios, de solemnitate tăcută si de estetic, Gaudi a ridicat un templu al dorintelor nerostite. “Sagrada Familla” este spatiul prin care mândria barcelonezilor ajunge până la Dumnezeu şi îi ridică altare de recunoştintă celui care le-a redat dreptul la NU!
Barcelona este şi casa viselor, locul din care poţi să vezi cum Pamântul respiră prin muşcate si alte petale revărsate din balcoanele caselor frumos dantelate. Şi mai poti să vezi, jur-imprejur, coroane de palmier dansând sub lumina lunii. Sufletul meu de iasomie crescută cu buchete de lăcramioare s-a întovărăşit cu nurii superbi ai unei femei cu gust de atlantidă necercetată decât de mâna mea. În părul ei de culoarea dorinţei, m’am cuibărit, în pletele’ i în care vântul mai răstoarnă şi cupe de răcoare tot ca să mă pot scălda în voie. În port, Atlanticul îmi ţine companie şi ridică două valuri pe care apoi le invită la flamenco si pe care le amestec cu speranţa că, măcar de acum inainte, vom găsi vadul cântecului de veselie. Mi-am pus un sombrero de fluturi şi am plecat spre hotel. Sărutul clipei unice sărind din libelula ce-o înalţă oceanele, o dată într-un an, şi o pun să cânte de nemurire pe toti peretii botezaţi de Gaudi, e semn ca Dumnezeu a făcut încă un favor lumii, prin arhitectul mozaicurilor.
Barcelona şi-a topit buzele în alei de palmieri şi castani şi toate visele catalanilor dorm într-un singur loc. Camp Nou este a doua catedrală a oraşului, este Biserica de clorofilă a unor oameni pentru care şi giulgiul lui Iisus (iertată să-mi fie blasfemia!) pare tot blau-grana. Sâmbăta trecută a fost meci. Aproape 70,000 de oameni au cântat două ore imnul orgoliului din Spania şi au scandat, ca la coridă, la fiecare atingere a balonului de către Ronaldinho, chiar dacă brazilianul a ieşit din joc, după ce un arbitru trist ia închinat un cartonaş de culoarea cabernetului şi greu m-am abţinut să nu cer, 50% din valoarea biletului, înapoi.
Când Ronaldiho a marcat golul Barcelonei, crainicul stadionului a anunţat că pe străzile orasului au înnebunit caisii. Şi de mână cu ei magnoliile şi brandusele, iar din coltul careului ţâsneau sărutări de fecioara care, apoi, s-au suit pe crengile copacilor să se îmbrăţişeze cu nebunia furtunii şi să arunce, într-o noapte care dormea pe aproape, un bob de flacăra în sfeşnicele castanilor. De bucurie, morile de vânt dau din mâini şi toţi catalanii se culcă cu inima teiului dezvelită….Barcelona…Barcelona….
La Bucureşti e ploaie şi semne de furtună lansate dinspre deşertul Egiptean.
