MOTTO:”Problema României nu este că dracii sunt atât de negri, cât mai ales, că nici îngerii nu sunt atât de albi”
Nu sunt unul dintre fanii fierbinţi ai Elenei Udrea şi asta îmi crează alonja să pot spune că poartă şi ea, cîteva “cadavre”, în dulap. Blogul de faţă stă mărturie cîtorva croşee de peniţă pe care i le’am aplicat, de’a lungul timpului. Dar articolul apărut astăzi în Jurnalul Naţional, îmi arată de ce unii nu reuşesc să’şi dea pe faţă, aramă coclită şi să iasă din pielea de lup, acoperit cu blană de oaie.
În primul rând, pentru că nici Marius Tucă, nici un alt Ciutac din conducerea ziarului nu sunt departe de ceea ce spun cu gură acră, de răspopit: huo, bandiţilor! Jurnalismul, domnilor, nu înseamnă să’ţi chemi invitaţii în emisiuni (pluralul nu e o greşeală!) şi apoi să’i tragi de manşetă la restaurant ca să’i pui să’ţi plătească vedrele de vin cu care’ţi inunzi intestinele. Un jurnalist, dacă noţiunea asta mai poate respira în preajma celor doi, nu face campanii deşănţate pro sau contra unui politician, în campania electorală, nu îi spune, într’o emisiune tv pentru care primeşte bani ca moderator, unui preşedinte de republică că “ai belit’o”, (fie el şi Traian Băsescu) din simplul motiv că trebuie respectat atât un simbol naţional-Preşedinţia-cît mai ales beneficiarul unui vot popular.
Apoi, am destulă experienţă încât să înţeleg ceea ce este un demers jurnalistic şi ceea ce (nu) este o întâmplare. Din păcate, şefii din presa românească coagulează o faună în care trăiesc, la aceiaşi oală, deţinătorii de autografe pentru arhiva CNSAS, viciaţii anatomic santajaţi de diverse Servicii pentru confortul psihic al unor politicieni sau prestatori şi lătrăii de serviciu contra-cost. Cînd şeful statului afirmă public că “Ciutacu este un tonomat în care bagi banii şi el căntă” nu ai decât două variante: ori ceri, tot public, ca preşedintele să prezinte dovezi sub ameninţare tribunalului, ori taci, accepţi şi îţi dai demisia.
El a ales să rîdă şi să’şi aducă tonomatul în studio. Seara, se bătea pe burtă cu Ion Cristoiu, căruia îi spunea degajat, ”Cristoiu” şi pe care îl întrerupea lejer şi perfect deotologic, ca de la… redactor şef la redactor şef.
Sper să trăiesc ziua în care noi, cititorii şi telespectatorii din această ţară, vom ajunge să fim demni de jurnaliştii de mare calibru cu care avem şansa să fim contemporani şi să merităm să primim frustrările lor născute în visele de urgentă prea’mărire care le traversează conştiinţa.
