De cateva zile, o mina priceputa ne ocupa toate jurnalele cu azvârlirea lui Geoana peste bordul corabiei PSD. O operatiune bine gandita de exponentii deconsprati ai Grupului de la Cluj, (numele de scena al unitatii militare 0962) si realizata, la vedere, cu sprijinul ofiterilor si ai informatorilor infiltrati la varful PSD.
In fapt, asistam la un razboi sîngeros intre cele 3 Servicii Speciale care se chinuie să cucereasca, pîna in 2014, un zambet prezidential usor indecis: 0962-defuncta 0215, SRI si SIE. Si ca sa’l lamuresc pe maestrul Cristoiu-despre care aflu cu surpindere ca citeste acest blog, altfel nu ar fi stiut sa’mi reproseze ca nu am mai scris demult!- sa o luam usurel. In Grupul de la Cluj ne e clar cine sunt, mai ales ca de cateva zile a inviat si Lupu Rus! Pe partea cealalta, la popota politica a SRI, cred ca sunt stau un lup batran si ginerele sau,iar din spate îi gardeaza anaconda politica camuflata in baron de la sud. Pe partea cealalta, la SIE, se zbate sa razbeasca fauna capilara si insidioasa a unei clase politice imbătrânita in rele, baronii “domnului senator Mircea Dan Geoană” cum ar spune cel mai prost exponent al casei de avocatura “Sova si asociatii”.
Ei sunt rechinii la care se tot incrunta fara sa’i atace, Traian Basescu, pentru acestia si’au depus, din timp, carnetele de partid, in mainile retelei. Acum ei lucreaza, toti, in numele statutului, dar in interes privat.
Meciul continua, chiar daca cetatenii adunati in agora, aplauda sacrificiul reusit de pajul lui Ponta, avocatelul-senator al carui nume nu mi’l mai amintesc.
E fericire pe strazile din cetate! Vointa senatorilor (PSD) a fost implinita.
Maine, adica peste cateva ore, un prea vesel BPN pentru o inmormantare atat de chibzuita, va dezbate, iar, daca onor Comisia a facut bine, daca avocatelul-senator mai are vreo idee năstrușnica sau daca copilotul USL a dormit confortabil la volanul Uniunii. Cum ar spune Lazaroiu, “Ponta este un asset pentru PDL, trebuuie sustinut cu orice pret.”
Eu il cred. 
Si pentru ca nimic nu este mai impreivizibil decat trecutul, avem ceva din arhiva
Victore, pur si simplu n’am putut sa ma abtin
“Cina in patru, luni seara, la restaurantul de la Eurohotel, situat langa Arcul de Triumf: Daciana Sarbu si Victor Ponta s-au vazut “ca-ntre prieteni” cu Elena Udrea si Dorin Cocos. “Ne-am mai intalnit si ne vom mai intalni cu ei”, a povestit Daciana Sarbu, care a amintit ca relatiile cu sotii Cocos sunt vechi si foarte stranse. Elena Udrea ne-a explicat ca il stie pe Victor Ponta de dinainte de intrarea acestuia in politica, de pe vremea cand el era procuror si ea era avocata. “N-am discutat despre proiecte politice, a fost doar o masa intre prieteni”, a tinut sa precizeze Daciana Sarbu. Subiectele politice n-au putut insa fi evitate, mai ales ca, in ultimele zile, toata suflarea politica a speculat pe marginea apropierii lui Ponta, impreuna cu un grup din PSD, de Traian Basescu. Si Victor Ponta, si Elena Udrea s-au aratat foarte multumiti de primirea de care Traian Basescu a avut parte la scoala de vara a tineretului social-democrat. Juniorii pesedisti, a remarcat Ponta, au apreciat foarte mult prestatia atat a Elenei Udrea, cat si a lui Traian Basescu. La randul ei, Elena Udrea i-a informat pe tinerii pesedisti ca presedintele se arata incantat de modul “civilizat” in care a fost primit de Ponta&Comp. “Si noi il apreciem pe Traian Basescu”, ne-a precizat Daciana Sarbu. Intalnirea s-a terminat mai repede, deoarece Elena Udrea se grabea sa vada “depozitia” televizata a lui Nicolae Vulpe, martorul discutiilor de la restaurantul “Potcoava” dintre Traian Basescu si liderii PD. Elena Udrea si-a luat in serios functia de curea de transmisie a lui Traian Basescu in mediul politic. La scoala de vara a tineretului PD, ea venise cu doua mesaje de la presedinte, pe care acesta i le-ar fi spus in pauza meciului de fotbal Romania-Bulgaria: 1) ca Traian Basescu va mai veni “cu placere” la scoala lor si 2) ca le multumeste pentru ce au facut in campania electorala. Lui Ponta si Dacianei le-a transmis din nou un mesaj din partea sefului statului: ca lui Traian Basescu i-a placut la scoala de vara a pesedistilor si ca va mai veni. Hotelul unde s-au intalnit cei patru, Eurohotel International Triumf, ii apartine lui Dorin Cocos. Prietenia dintre juniorii PSD si Traian Basescu i-a iritat pe liderii Partidului Social Democrat. Acestia, in frunte cu Mircea Geoana, i-au reprosat, in sedinta de luni a partidului, ideea de a-l invita pe Basescu la scoala de vara, argumentand ca PSD nu a castigat deloc din aceasta mutare, ci numai presedintele.”
Gandul, 13 sept. 2006
ROMANI !, Nu intelegeti ca Hotia si minciuna guvernarilor de 22 de ani nu fac casa buna cu prosperitatea poporului roman ? Trebuie sa impunem Deontica Bunei Credinte in administrarea ROMANIEI !
BUNA CREDINŢĂ – COMPLEX DE FAPTE PSIHOLOGICE
2.1. Elemente intrinseci; elemente cu impact moral şi juridic – Distincţia între onestitate şi buna credinţă
2.2. Aversul conceptului – Bona fides
2.3. Reversul conceptului – mala fides.
Buna credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de credinţă şi îşi are izvorul într-un complex de fapte psihologice exteriorizate ulterior prin valorile morale ale onestităţii (honestum) care se convertesc în valori juridice (bona fides) ori de câte ori intră sub incidenţa unui raport juridic.
Aceasta deoarece, “la punctul său de pornire, buna credinţă are aspectul unor fapte psihologice, dar nu orice fapte, ci numai a unora dintre cele conforme cu normele morale” (D. Gherasim)
Mai mult, buna credinţă, avându-şi originea în aceste fapte psihologice, constituie mobilul raporturilor juridice, producând efecte în cele mai variate domenii ale dreptului şi, potrivit lui L. Josserand, care spune sub just cuvânt că “mobilele justificative ale actelor juridice se rezumă la această noţiune de bună credinţă în care ele se topesc până îşi pierd individualitatea”.
Dar ce este faptul psihologic? Rouston îl definea ca fiind: “un moment al vieţii conştiente pe care atenţia noastră îl izolează, fiind important pentru noi în anumite împrejurări date -“
Al. roşca denumea faptele psihologice ca momente ale vieţii conştiente care alcătuiesc conştiinţa omului şi că acestea constituie obiective sau focare ale activităţii noastre, implicând o contribuţie a persoanei ce se realizează prin selectarea fenomenelor.
Dacă scoatem în evidenţă latura psihologică a acestui concept trebuie să precizez că aici nu se pune problema de a reduce buna credinţă la un psihologism fără rost, ci de a se recunoaşte implicit că nu se poate face abstracţie de realităţile psihice a naturii umane, mai ales în drept. Pentru că o psihologie insuficientă este absolut nocivă şi produce întotdeauna erori şi imperfecţiuni corespunzătoare în domeniile în care se aplică.
Se ştie că natura psihologică a omului a fost întotdeauna curtată de marii cugetători ai umanităţii, spre exemplu chiar Platon însuşi a dat analizei justiţiei o bază psihologică.
Vorbind despre drept, Giorgio del Vecchio amintea un mare adevăr şi anume: “pentru a înţelege originea dreptului este deci necesar a cunoaşte natura proceselor psihice, a activităţii spiritului. Mai mult, odată stabilit dreptul pozitiv, normele imperative care-l compun, se adresează conştiinţelor individuale, cerându-i ascultare, adică o conduită determinată; ele se reîntorc astfel către acelaşi spirit care le-a conceput. Dreptul se dezvoltă în întregime în ordinea fenomenelor psihice şi acestei ordini îi aparţin sub un anumit aspect şi idealurile faţă de care preţuiesc normele pozitive.”
2.1. Elemente intrinseci ale bunei credinţe
Conceptul juridic al bunei credinţe, ca ansamblu complex de fapte psihologice, cuprinde în special două tipuri, două serii de fapte psihologice care din punct de vedere axiologic valorizează anumite precepte morale pozitive ce structurează incontestabil matricea morală a fiinţei umane. Aceste valori sunt cuprinse în noţiunea extrem de cuprinzătoare a ONESTITĂŢII din care au fost deduse un număr de patru fapte psihologice, respectiv virtuţi, înţelegându-se aici prin virtute o însuşire morală a omului prin care se urmăreşte în mod constant idealul etic, binele.
După Al. Volonsky acestea sunt: loialitatea (sau probitatea), prudenţa, ordinea şi temperanţa.
ONESTITATEA – elemente morale ale bunei credinţe : – (honestum)
Loialitatea, sinonimă cu probitatea, este un fapt psihologic de conştiinţă care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum şi la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încrederea reciprocă între membrii societăţii.
Prudenţa, constă în acel fapt psihologic de conştiinţă care determină persoana umană de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele.
Ordinea, ca fapt psihologic ce presupune canalizarea faptelor omului în limitele normelor stabilite în viaţa socială.
Temperanţa, o trăsătură a conştiinţei umane care moderează dorinţele şi pasiunile, limitându-le la ceea ce este permis de principiile eticii.
BUNA CREDINŢĂ – elemente morale cu impact juridic:31 – (bona fides)
Cele patru valori morale ale onestităţii descrise mai sus în conţinutul lor larg moral se structurează şi se traduc ulterior în plan juridic în următoarele elemente:
INTENŢIA DREAPTĂ – ca rezultantă a loialităţii sau probităţii, implică totdeauna absenţa dolului, fraudei şi violenţei, precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea, probitatea sau loialitatea antrenează lipsa îndoielii. Ignoranţa corectă şi justificată (eroarea) poartă numele drept de eroare scuzabilă (de aici şi teoria aparenţei ca o concesiune făcută bunei credinţe )
Diligenţa – corespondentă a valorii morale a prudenţei; determină săvârşirea de act sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în limitele legii.
Liceitatea – adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare morală.
Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia -cu ocazia instrumentării actului juridic sau cu ocazia perfecţionării unui raport juridic – ea derivă din valoarea morală a temperanţei şi este echivalentul perceptului roman “alterumon laedere”.
Distincţia între onestitate (honestum) şi buna credinţă (bona fides)
Aceste două noţiuni, deşi similare în conţinutul lor moral şi psihologic, acţionează şi produc efecte diferite după cum omul se află în zona socială a raporturilor naturale pur interpersonale sau în zona socială a vieţii juridice, respectiv în raporturile obligaţionale naturale sau în celălalt caz în raporturile juridice interumane.
De aceea este important de reţinut că buna credinţă (bona fides) capătă un conţinut propriu faţă de Onestitate (honestum) în momentul în care individul intră într-un raport juridic, respectiv într-o relaţie socială reglementată de lege.
Această distincţie este o creaţie a dreptului roman, unde se ştie faptul că onestitatea a fost la începuturi un precept fundamental al dreptului roman (“honeste vivere” )
Ulterior, ca urmare a demarcaţiei între drept şi morală, dreptul roman a separat conceptul juridic buna credinţă (bona fides) de noţiunea morală a onestităţii (honestum), deşi din punct de vedere al conţinutului moral cele două noţiuni sunt echivalente, iar demarcaţia între drept şi morală nu a fost niciodată netă.
De aceea onestitatea constă în conformitatea vieţii individuale cu normele morale iar buna credinţă va consta întotdeauna în conformitatea vieţii individuale atât cu normele morale cât mai ales cu normele juridice care reglementează o relaţie socială determinată.
Deosebirea între cele două conformităţi constă în faptul că manifestările exterioare care intră în structura bunei credinţe trebuie neapărat să însoţească o relaţie sancţionată de lege, deci un raport juridic. “A nu face rău nimănui (alternum non laedere) este un concept care se regăseşte atât în câmpul juridic sub forma abţinerii de a produce o pagubă altuia, cât şi în câmpul onestităţii ca normă morală, deci ambele au un caracter social, numai că în timp ce etica nu se ocupă cu raporturile de obligaţie, dreptul are ca sferă numai raporturile juridice reprezentate de normele legale.”
2.2. Aversul şi reversul conceptului buna credinţă
În literatura juridică se fac adesea distincţii între buna credinţă şi reaua credinţă din punctul de vedere potrivit căruia ele sunt fie două noţiuni autonome care produc efecte total diferite, fie că ele alcătuiesc, în realitate, o unitate conceptuală care prezintă două faţete antitetice. Părerile sunt foarte îndreptăţite şi de altfel ele rămân ca atare.
Explicaţia acestei distincţiuni provine din faptul că autorii respectivelor teorii confundă planurile psihologic şi juridic în momentul în care analizează aceste noţiuni.
Pentru că din punct de vedere psihologic este limpede că ne aflăm în faţa unei unităţi conceptuale cu două faţete, datorită faptului că atât buna credinţă cât şi reaua credinţă îţi au izvorul într-un complex de fapte psihologice care sunt toate în antiteză unele cu celelalte.
Din punct de vedere strict juridic, buna credinţă şi reaua credinţă trebuie considerate ca noţiuni juridice distincte cu înfăţişări şi cu efecte diametral opuse pentru că spre exemplu – buna credinţă este considerată ca fiind antiteza dolului, fraudei şi a abuzului de drept, care toate sunt produsul relei credinţe, toate acestea fiind prin ele însele noţiuni juridice distincte care produc efecte juridice proprii.
Tratarea acestui concept ca fiind unic cu două faţete antitetice, răspunde demersului pe care-l promovez şi, mai mult decât atât, se coroborează atât cu polaritatea valorilor axiologice pe care se fundamentează buna credinţă cât şi cu principiul dualist configurat în universul care ne înconjoară, ce a dat naştere, în mod firesc, la o funcţionalitate antagonică a tiuturor sitemelor care au aceste caracteristici. )putem vorbi de exemplu, de antagonismul sau alternitatea fenomenelor naturale, de structura dualistă a corpului uman, a psihicului său, de o antologie mitică arhitecturizată pe antiteza bine-rău, etc.) Pentru că aceasta este esenţa transcedentală atât ceea ce ne înconjoară şi implicit esenţa conflictelor şi a tuturor contestărilor interumane, a confruntărilor înverşunate iscate din cel mai neînsemnat diferend (mărul discordiei).
Prezenţa onestităţii (şi implicit a bunei credinţe) sau absenţa ei este primul semnal inefabil pe care-l simt cu precocitate toţi practicienii dreptului ori de câte ori instrumentează cu probitate o cauză juridică.
În consecinţă, este limpede că există posibilitatea ca această noţiune unică şi complexă să fie tratată în mod unitar ca având două feţe antitetice, detaşaţi de orice dubii că s-ar putea ajunge la o lipsă de logică, la un paradox.
Pentru că oricum la nivelul gândirii comune există aşa numitele paradoxuri ale bunei credinţe, dar pentru teoreticienii şi profesioniştii dreptului nu vor exista niciodată aceste confuzii inacceptabile.
Pentru că dacă vorbim de buna credinţă în drept, înseamnă fie că folosim acest termen în largo sensu, fie că ne referim la buna credinţă în stricto sensu, ceea ce înseamnă că buna credinţă este absentă în acel context. Sau, aşa cum spunea Georges Ripert, – “a recompensa pe una însemnă chiar prin aceasta a pedepsi pe cealaltă” – Bineînţeles că trebuie recunoscut faptul că aceste două faţete antitetice – buna credinţă şi reaua credinţă produc efecte total diferite şi antagonice în plan juridic dar aceasta nu ne va împiedica în nici un caz în utilizarea precisă a conceptului luat ca un tot unitar.
Aversul conceptului – Buna credinţă (bona fides)
Buna credinţă (în stricto sensu) se fundamentează întotdeauna pe faptele psihologice de conştiinţă care îşi au originea în cele patru virtuţi componente ale onestităţii (loialitatea, prudenţa, ordine şi temperanţa) care se convertesc în plan juridic în INTENŢIA DREAPTĂ, DILIGENŢĂ, LICEITATE ŞI ABŢINERE DE LA LEZARE (sau producerea în prejudiciere).
Aşadar, în perfecţionarea unui raport juridic sau în instrumentarea unei cauze juridice, se va putea observa cu vigilenţă existenţa acestor elemente intrinseci ale bunei credinţe.
În momentul în care se descoperă lipsa unui element sau a mai multora dintre acestea – (de exemplu se încalcă cerinţa intenţiei drepte, a liceităţii, a abţinerii de la lezare) şi înlocuirea lui cu opusul său, ne vom afla întotdeauna în prezenţa relei credinţe.
Acesta este raţionamentul peremptoriu de departajare a bunei credinţe de reaua credinţă manifestă.
Reversul conceptului – Reaua credinţă (mala fides)
Reaua credinţă se va fonda întotdeauna pe fapte psihologice situate exact la antipodul celor care caracterizează bona fides şi pe care etica socială le repugnă iar dreptul, în măsura în care intră în sfera sa, le sancţionează în raport cu gravitatea faptei ce va rezulta din activitatea subiectului de drept.
Astfel. vom avea de a face cu INTENŢIE RĂUFĂCĂTOARE, IMPRUDENŢA, ILICEITATE şi cauzarea unei vătămări sau a unui prejudiciu.
Faptele concrete care sunt rezultatul relei credinţe, pot fi , spre exemplu, delicte civile (dolul, frauda, abuzul de drept), pot fi fapte contravenţionale sau pot îmbrăca forma faptelor penale (frauda fiscală, diferitele forme de abuz sau de înşelăciune prevăzute ca infracţiuni de legislaţia penală).
Totuşi trebuie reţinut un aspect foarte important legat de noţiunea relei credinţe, şi anume faptul că nu poate exista bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta – însă când fapta este săvârşită din neglijenţă sau uşurinţă, persoana este răspunzătoare pentru culpa sa, dar nu poate fi considerată de rea credinţă fiindcă reaua credinţă este numai intenţionată constând din manopere viclene şi frauduloase sau culpă gravă, toate săvârşite cu scopul de a păgubi pe altul.
Explicaţia este simplă, deoarece în cazul faptei imprudente, autorul consideră în mod uşuratic că paguba nu se va produce, iar în cazul neglijenţei, autorul nici măcar nu prevede un rezultat păgubitor.
Aceste două stări psihice ale subiectului nu se întâlnesc la reaua credinţă, produs al intenţiei păgubitoare.
Reaua credinţă înseamnă întotdeauna viclenie, fraudă, omisiune intenţionată, violenţă, intenţie de a păgubi, neglijenţă disimulată, premeditare şi comportament simulat rău intenţionat.
Dacă abuzul ordinar este în general aspru pedepsit prin sancţiuni penale, abuzul de drept, frauda la lege (ca forme mai rafinate ale relei credinţe) sunt la rândul lor extrem de periculoase în desfăşurarea vieţii sociale normale.
În acest sens părinţii dreptului ne-au lăsat câteva dictoane nemuritoare: – fraus omnia corrumpit (frauda distruge totul) – malitiis non est indulgendum (răutăţii, vicleniei nu se acordă indulgenţă) ş.a.
Spre final, amintesc aici şi acum consideraţiunile
lui J. Josserand care spunea :
”ar fi de neconceput ca prerogativele legale să poată servi drept arme relei intenţii, răutăţii şi relei credinţe. Frauda care viciază toate actele, care face să înceteze aplicaţia tutror regulilor juridice, nu trebuie să-şi dea frâu liber sub egida prea binevoitoare a drepturilor civile; ea trebuie combătută fără milă, căci altfel dreptul însuşi – fiind pus în serviciul unor scopuri antisociale, parodiat în mod nedemn de către cei ce-l folosesc – ar risca să sucombe sub lovitura acestei profanări.”
Av Anghelus Ion Gabriel autorul “Paradigmei Psihologice a Bunei Credinte in Statul de Drept” (Deontica Bona Fides) Norme Morale- ONESTITATEA :Loialitate; Ordine; Prundenta; Temperanta:NORME JURIDICE BUNA CREDINTA : Intentie Dreapta;Diligenta;Liceitate; Abtinere de la lezare. Blog :http://avocatanghelus.blogspot.com/search/label/Paradigma%20Psihologica%20a%20Bunei%20credinte%20in%20Statul%20de%20Drept%20-%20DEONTICA%20BONA%20FIDES%20THE%20PSIHOLOGICAL%20PARADIGM%20GOOD-FAITH%20ON%20LAW%20ESTATE%20-LA%20PARADIGME%20PSIHOLOGIQUE%20DES%20BONNE%20FOIS%20DANS%20L%27ESTAT%20DE%20DROIT